In mine traieste copilul...Nu l-am ucis, nu l-am redus la tacere si nici nu ma gandesc sa renunt la el vreodata...Nu voi renunta la privilegiile visatorilor si idealistilor, la aripile care-mi cresc de fiecare data cand redescopar diminetile ingropate-n zapada de culoarea inocentei imaculate, la zambetele sincere impartite in stanga si dreapta, la privirile naive si iluziile care-mi imbraca spatiul si timpul intr-o lume mai simpla, mai buna...
De ce nu ma trezesc? De ce nu accept sa traiesc in realitatea imediata? De ce nu ma acopar ca restul cu povestile pe care le-am auzit de altii, cu universul al carui decor nu l-am desenat eu? De ce nu joc in filmul unei maturitatii triste, abjecte, gri si nu ma las absorbita de tot de lumea mica a oamenilor "mari"? De unde atata incapatanare?
Din dispret pentru cei ce ucid vise, ce calca in picioare micile nimicuri dulci...Din scarba fata de cei ce se chinuie sa se ascunda in spatele platoselor betonate ale ignorantei...Din repulsie pentru cei ce accepta si isi insusesc prostia si rautatea...Din dorinta de a ne pastra vii...Calzi...Colorati...Unici...
